La sfarsit de drum

Posted: Martie 17, 2010 in Uncategorized

Buna seara prieteni!

E tarziu in noapte si nu credeam atunci cand am intrat in AIESEC ca ma voi afla intr-o astfel de situatie, dar dezamagirea este prea mare si impactul acesteia asupra mea este covarsitor. Nu stiu cum sa o pun sa sune cat mai „nu-asa-cum-ne-am-obisnuit-in-ultima-vreme”, dar am luat decizia in aceasta seara de a ma retrage din toate functiile din AIESEC si chiar si din organizatia in sine. Este una din cele mai importante, dificile si curajoase decizii pe care le-am luat vreodata.
AIESEC-ul a fost pentru mine mediul si familia in sanul careia mi-am petrecut aproape 1 an jumatate din viata, a fost locul unde am cunoscut prieteni si oameni in adevaratul sens al cuvantului. Tocmai din aceasta cauza simt nevoia sa-mi imi iau ramas bun de la persoanele care de-a lungul acestui an mi-au pus un zambet pe fata sau m-au crescut prin mijloace nebanuite de ei, cunoscute doar de mine.
Nu-mi vine alta persoana in minte cu care sa incep, sau grup, decat Eb-ul nou, alaturi de care la momentul primei sedinte de EB din acest an, mi-am vazut viitorul cladit alaturi de ei. E trist sa vezi cum se destrama astfel de imagini si vise toate din simplul fapt ca am ajuns intr-un punct in care lucrurile la care am renuntat pentru a ma implica au fost prea importante pt mine iar acum le-am pierdut sau sunt pe cale sa le pierd. Am totusi, un cuvant de speranta pentru voi. Voi sunteti cei care mi-ati oferit, la randul vostru, speranta unui „altceva”, unui ceva nou, diferit, unui ceva mai bun. Am vazut asta in voi si increderea pe care vi-o dau din acest punct de vedere este incomensurabila. Si prieteni, imi sunteti si veti fi mereu alaturi de mine in gandurile mele.
Grupului de oameni alaturi de care pentru un an de zile mi-am cladit viata: Eb-ul din care fac parte (09-10). Nu intrezaream un astfel de deznodamant pentru aventura noastra, presarata de altfel de foarte multe deznodaminte. Va multumesc pentru tot, pentru ca m-ati acceptat cu bune cu rele si toate pentru un an de zile.

Imi pare rau, dar dezamagirea este mult prea mare.

Cu multa si sincera dragoste,
al vostru mereu,
Andrei

Martienii vor fi mai primitori

Posted: Februarie 20, 2010 in Uncategorized

Daca as fi fost poet si as fi scris poezia care sa imi dezvaluie starea mea actuala de spirit, atunci versurile ce urmeaza ar fi constituit-o. E poezia mea preferata si o sa „recit in scris” numai cateva versuri:

“Multe flori sunt, dar putine
Rod în lume o sa poarte,
Toate bat la poarta vietii,
Dar se scutur multe moarte.

E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Insirând cuvinte goale
Ce din coada au sa sune.

………………………………….

Critici voi, cu flori desarte,
Care roade n-ati adus
E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.”

Mihai Eminescu, ‘Criticilor mei’ (1883, decembrie)

Un idealist convins

Posted: Februarie 19, 2010 in Uncategorized

Actul 1, cortina se ridica si multimea cade brusc in tacere. Pe scena apare actorul…

Daca toti am fi intr-o piesa de teatru si noi insine actorii, scena nu s-ar mai inchide niciodata. Nici macar atunci cand actorul insusi s-ar inchide in sine pentru a ascunde  de privirile spectatorilor adevarata lui fata, adevaratele lui trairi pentru ca piesa sa fie un succes, sa fie veridica. Azi, am fost un actor care a trebuit sa se inchida in sine, pentru a-si ascunde emotiile, trairile si sentimentele de colegii mei, oameni pe care ii consider prieteni pentru ca intalnirea sa fie un succes, atat pentru mine cat si pentru ei. Oamenii sunt niste fiinte absolut incapabile de a juca o astfel de piesa, EU sunt o astfel de fiinta.

Am dezamagit si tradat spectatorii din sala prin simplul fapt ca trairile mele veridice n-au fost mascate cu abilitate, maiestrie. Ei au fost de-a dreptul deranjati de adevaratele mele trairi si pe buna dreptate. Aveau de ce sa fie asa…am fost fals. Dar, prieteni dragi,la urma urmei cu totii purtam o masca mai mult sau mai putin transparenta. Dar nu transparenta mastii ne face sa fim „palizi in trairi” ci tocmai masca in sine, sau cel putin conceptul de masca.

O persoana care zambeste, desi in interiorul sau este decimata de durere, primeste mai multe aplauze la finele piesei decat o persoana care isi da jos masca si sta in fata spectatorilor drept, vertical, asa cum cu adevarat este. Si tocmai cand aplauzele sunt in toi, actorii se retrag si cortina cade peste valul de euforie emanat de multimea ce sta sa navaleasca la propriu in cautarea lor asidua de afirmarea propriilor emotii.

Actul 2, cortina cade si multimea se resfira brusc in zgomot. Pe scena ramane actorul…scotandu-si masca

„I hope you’re happy now”

Posted: Februarie 19, 2010 in Uncategorized

Ca si cum n-ar fi evidenta repulsia si reprosurile ce stau sa izbucneasca si ce rezulta din aceasta inlantuire de cuvinte care in alt context ar fi „punatoare” de zambete pe fata. Desi acum, pe moment, sunt foarte jignit de situatia creata de expresia din titlu, imi amintesc cum eram eu acum ceva vreme…un critic desavarsit, deloc unul constructiv, o persoana care efectiv vana momentele care i-ar putea aduce situatii dramatice, el fiind personajul principal, o persoana care nu facea altceva decat sa caute momentele nefericite tocmai pentru a atrage de la ceilalti compasiune si mila. Stiu, e trist…

As putea spune ca  eram un dinozaur care acum e pe cale de disparitie in interiorul meu. Spun „pe cale de disparitie” pentru ca eu inca mai am unele reminiscente de genul ala pe care incerc sa mi le „fac una cu pamantul” (cu alte cuvinte, sa le ingrop atat de adanc in interiorul meu in asa masura incat sa nu mai dau niciodata de ele). Vreau sa le „fac una cu pamantul” meu, n-as vrea sa fac asta in „pamantul” altcuiva, nu sunt de acord sa imi vars necazul in rucsacul celuilalt (cei care au fost la acel LCM cunosc povestea pe care le-am prezentat-o) si apoi sa ma astept ca acea persoana sa imi zambeasca.

N-as putea spune ca  „I’m happy now”, dar pot spune ca sunt impacat cu mine insumi. Niciodata nu mi-a placut sa las lucrurile nelamurite sau neterminate si actiunile/cuvintele/gandurile mele spre asta au condus : „lamurirea situatiei”. Oamenii vor fi sau nu impacati cu ei insisi, cu situatia data, nu poti sa multumesti pe toata lumea.

Imi pare rau ca te-am intristat, dar durerea de a „nu stii”  e mai mare decat durerea de „a sti”. E ceva cu care oamenii se pot impaca, e in natura lor. Sper sa poti intelege asta candva…

I don’t care…

Da, se poate !

Posted: Februarie 15, 2010 in Uncategorized

De m-as fi vazut acum mai bine de un an cum sunt in ziua de azi, nu stiu ce as fi spus. Poate doua cuvinte mi-ar fi venit in minte: esti nebun! Iar aceste doua cuvinte ar fi fost intoarse pe toate partile rezultand un intreg talk-show intre cele doua emisfere ale dovleacului meu digital. Spre exemplu: cum sa mai aplici pe o pozitie de top management in AIESEC cand tocmai esti pe cale sa termini una? Sau: ce ai mai avea de castigat facand asta si mai ales, ce ar avea ceilalti de castigat daca tu o sa ii mai conduci inca un an? Ei bine, pot spune ca, desi mintea era sclipitoare inca de pe atunci (taratze de prima clasa), aveam viziune cum are broasca genunchi sau cum e calul cu ochelari (vede numai inainte si face doar ce i se zice). Eram atat de naiv si de mic (nu ma refer la inaltime aici, chiar si pe vremea aia puneam batranelele sub radical) incat mi se parea o stupizenie si o pierdere totala de vreme sa stai intr-o organizatie pentru mai mult de un an…pur si simplu nu ii vedeam relevanta. Ce sa mai inveti? Unde sa mai mergi si ce sa mai faci? Total idiot!

Privindu-ma acum, as zice simplu : esti nebun de bun! OK…de ce „nebun” si de ce „bun”. O asociere inedita si la o prima vedere lipsita de orice logica, insemnatate. Ei bine, sunt un nebun care si-a dat seama ca ceea ce face ii place, ceea ce face ii „vine bine” si ca ceea ce face nu are cum sa aiba un deznodamant, de oricare ar fi el (bun sau rau) in ceea ce priveste indicele pe scara „dezvoltare personala”. Dupa un weekend in care emotiile si „hai ma ca o sa fie bine” au reprezentat meniul candidatilor, sunt mandrul nou leader pe echipa pe care deja o coordonez de ceva vreme. Acum singurul lucru de coordonat este corpul meu…sa ma misc in acelasi ritm cu ceilalti „masculi feroce” pe care LCC-ul i-a produs.

Incheierea vine intr-o nota vesela, aseara cele doua beri pe care le-am consumat au fost numarul 2 si 3 in vasta mea experienta alcoolica si da, desi am ras de m-am prapadit de fiecare data cand cineva imi ridica in fata degetul aratator, am fost perfect lucid si pot enumera toata lucrurile pe care le-am facut…sau mai bine nu, cel putin nu pe un post national (pentru ca DA, blogul meu este material de lectura pentru fiecare post national atunci cand se fac emisiunile acelea de craciun) , riscand altfel sa fiu amendat de multe organizatii nonprofit, nonguvernamentale si nonaltele.

Sfarsitul – un nou inceput

Posted: Ianuarie 30, 2010 in Uncategorized

Viata in AIESEC, pentru mine, inseamna doar doua lucruri: succes si esec. Succesul in a reusi sa conduci o „mana de oameni” cand tu, pe tine insuti inveti sa te conduci in viata, succesul in a invata sa iei decizii, cand tocmai deciziile luate ca tanar student iti ridica primele ziduri pe care trebuie sa le depasesti. Dar si esecul, esecul in a reusi sa gresesti, esecul in a nu evita timpul mort si, nu in ultimul rand, esecul in a-ti pierde identitatea intr-un amalgam de identitati. Pur si simplu spus: AIESEC.

Un testimonial pentru ceea ce a insemnat cea mai provocatoare, interesanta si constructiva perioada din viata mea.

Miracolul de a vedea

Posted: Ianuarie 29, 2010 in Uncategorized

Dintr-o privire am cuprins intreaga lume. Dintr-o singura privire am invaluit tot ce ma invaluie pe mine. Dintr-o singura privire am adus un nou miracol in aceasta lume plina de miracole ce se intampla la fiecare pas. Daca as fi pe-un camp, impreuna cu bunicul meu, vara, mergand incet spre casa dupa o zi calduroasa la fan, as spune „stai bunicule sa bem putina apa, dupa care ne vom continua drumul”. Atunci nu-mi dadeam seama ce miracole faceam, ce miracol in sine sunt eu si voi cu totii. Acum as spune „stai bunicule sa vedem miracolele ce ne inconjoara, sa bem apa pentru a putea continua acest drum spre un alt miracol si apoi un altul si asa mai departe”.

Vara anului trecut, precum mai tot anul, mi-am petrecut-o calatorind prin tara, mergand pentru a fii alaturi de cineva drag, mergand pentru a revedea pe cineva sau pur si simplu mergand pentru a avea de unde sa ma intorc. Pe un astfel de drum m-a surprins urmatoarea intamplare, intamplare a carei insemnatate abia acum o inteleg. Intr-un tren, dupa niste zile foarte obositoare, ma indrept spre casa. Sunt singur, nu ma insoteste nimeni. Oboseala si plictiseala drumului foarte lung parca incep sa ma copleseasca, dar deschid usile trenului, in miscare, pentru a lua o gura de aer curata. In acel moment, m-a izbit. Nu, nu era un stalp sau vreo trestie buclucasa. A fost simplul fapt ca imi implineam una din dorintele mele cele mai aprige si anume aceea de a calatori, de a fii liber, de a vedea.

Nu inteleg, inca, toate tainele ce ma-nconjoara, dar asta-i toata frumusetea, pentru ca nu incerc sa le descopar sau sa le inteleg. Asta face ca totul sa merite fiecare efort pe care il depunem. Imi place sa vad, sa descopar prin vedere nu pentru a intelege ci pentru a cunoaste mai mult. Iar ochii mei sunt cel mai de pret instrument pe care il am, lucru pentru care voi fi vesnic recunoscator. Va vad pe toti, insa ma vedeti cu adevarat si voi pe mine?

Imi zambesc ochii…